La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinta!

De abia astept! O saptamana fara internet, cu cat mai putine telefoane si cu cat mai putin stres… Sper!

O saptamana in care vreau sa imi pun gandurile si sufletul in ordine, sa ma rog in liniste la locurile binecuvantate prin care voi umbla.

Ma duc sa ma “resetez”. Sa va gasesc cu bine!

O noua toamna…

Un nou an bisericesc…

Un nou inceput pentru mine… deocamdata necunoscut, dar macar sunt in punctul zero… nu mai sunt sub linie…

Planuri pentru o mica vacanta in niste locuri in care mi-am dorit demult sa ajung…

Regrete pentru ca vara a trecut prea repede… cu tot tumultul ei, o regret totusi…

Vise, sperante, credinta ca va fi bine…

Inca de acum cateva zile m-am gandit mult la Alexandru Haranita, stiind ca urmeaza sa vina sarbatoarea Sfantului Alexandru si gandindu-ma sa impart ceva pentru el in aceasta zi.

Ieri, cand am iesit din biserica de la Sfanta Liturghie, mi-am propus sa ii sun pe parintii lui, pentru ca nu mai vorbisem cu ei de cateva luni si nu mai stiam nimic despre ei. Din pacate, m-am luat cu altele si am uitat. Dar Dumnezeu, in marea-I bunatate, mi-a venit in intampinare si l-a facut pe tatal lui Alexandru sa ma sune ieri dupa-amiaza. M-am bucurat, ca de fiecare minune pe care o savarseste Dumnezeu in viata mea.

Nu stiau ca astazi este Sfantul Alexandru, dar mi-au multumit mult ca i-am anuntat. Ma sunase sa ma intrebe daca stiu o cale mai usoara de a infia un copil, care sa le mai aline dorul de Alex. Au facut niste demersuri, dar fara succes. I-am promis ca voi intreba printre cunoscutii mei daca stie cineva care ar fi posibilitatea de infiere a unui copilas. Sunt de admirat acesti oameni, care, cu toate ca se lupta cu neajunsurile, vor sa faca o fapta buna in memoria baietelului lor, plecat mult prea devreme la Cer.

Printre altele, mi-a spus ca nu au reusit sa ii faca parastasul de trei luni, iar acum urmeaza cel de sase luni (Alex a murit pe 26 martie 2010). Au probleme financiare…

Cine vrea si poate sa ajute in vreun fel, are la dispozitie adresa urmatoare:

Haranita Marius
Str. Fundatura Domiresti nr.5
Ramnicu Sarat
Judetul Buzau
Posta nr.1

Telefon mobil: 0762.792.571

Dumnezeu sa il odihneasca in pace pe Alexandru!

Sfantul Ierarh Alexandru sa va ocroteasca pe toti cei care sunteti in sufletul si in rugaciunile mele:

Varul meu, George Alexandru.

Nepotelul meu, Alexandru Cristian - baietelul verisoarei mele, Andrada.

Mihaela Alexandra, fata Gamanusilor.

Mihnea Alexandru, baietelul Nanilor.

Matei Alexandru, baietelul Pirvilor.

Stefania Alexandra - o fata deosebita, de 17 ani, matura si credincioasa, implicata in actiuni umanitare. O placere sa o cunosti! Prin ea am cunoscut-o pe ultima Alexandra din aceasta lista.

Alexandra Simona - o tanara de 27 ani, care momentan este intr-o lupta cu parsiva boala numita cancer. Urmeaza tratament cu citostatice recomandate de o clinica din Turcia si are mare nevoie de ajutor financiar. Si de ganduri bune, insotite de rugaciuni.

Diana Alexandra - o frumoasa fata de 16 ani, operata de cancer de doua ori. Astazi am vorbit cu mamica ei si am aflat vesti bune. Diana se simte bine, a urmat sase sedinte de citostatice si urmeaza sa mearga din nou in Germania pentru evaluare.

Alexandra Ofelia Comanici - o tanara de 25 de ani, care se lupta cu leucemia si a carei poveste o urmaresc de luni bune pe blogul ei. Am aflat de curand ca pentru Alexandra s-a gasit un donator si in septembrie spera ca va putea face operatia.

Alexandra - o viitoare mamica de baietel, care are nevoie de ajutor material. Nu stiu inca daca a nascut, caci am sunat-o astazi sa o felicit, dar nu mi-a raspuns la telefon. Cum am vesti, vi le transmit si voua.

Daca am uitat pe cineva, va rog sa ma iertati!

Am cunoscut doi oameni, pe Adriana (mai mult) si pe Adrian (mai putin) si m-am bucurat mult ca mai exista astfel de casnicii. Ea, tot timpul ocupata cu miile de lucruri bune e care le are de facut, iar el, sustinand-o din umbra. Aparent cu preocupari diferite, dar totusi atat de IMPREUNA.

Azi, de ziua lor onomastica, le doresc ca Sfantul Adrian sa ii ocroteasca si sa ii ajute sa fie mereu unul langa celalalt.

Si o dedicatie speciala (prietenii stiu de ce!) :

http://www.youtube.com/watch?v=BxJEf-aegVg

La multi ani, Adriana si Adrian!

Azi mi-am inceput ziua cu nervi. Iar mi-am gasit rotile masinii urinate de catelusul cel dragut al vecinului de la scara cealalta - vecin care nu este atat de dragut si intelegator, pe cat am sperat…

Inca de acum cateva luni se intampla acest fenomen si am suportat cu stoicism, pana cand m-am decis sa ii scriu un sms civilizat. Nu mi-a raspuns si si-a lasat in continuare cainele sa se usureze pe masina mea. A urmat un al doilea sms civilizat si mai la sentiment, dar tot degeaba. Cu o jena de nedescris am mers la usa vecinului sa il rog fata in fata sa nu imi mai faca asemenea “bucurii” matinale. Mi-a raspuns sotia lui, care si-a cerut mii de scuze. Stia de acele sms-uri si era evident foarte incurcata… Mi-a spus ca ori de cate ori iese ea cu catelul afara, il tine in lesa si il directioneaza ea catre un loc pentru urinat. Dar sotul ei nu il tine in lesa si catelul fuge pe scari si … pish, pish, pish pe roti. Dar nu numai pe una, ci pe ambele de pe partea dreapta.

Daca nu mi-ar fi scarba, as fi chiar mandra ca acest catelus dragut a facut o pasiune pentru masina mea.

Dupa ce am fost la usa lor acum cateva luni, parca s-a mai stopat fenomenul, dar de vreo saptamana iar a inceput. Mi-am zis: “Fii calma, Iuliana!”, “Mai ai rabdare!”, pana azi cand n-am mai putut si m-au apucat nervii cand am vazut urina proaspata pe masina. Noroc ca eram in intarziere la serviciu si nu am stat sa ii scriu sms sau sa ma duc la usa…

Cand am ajuns la birou, m-am luat cu altele si din fericire, mi-am inseninat ziua cu mailurile primite, asa ca mi-a mai trecut supararea. In plus mi-am dedicat si o melodie, pe care am ascultat-o de vreo trei ori la rand:

http://www.youtube.com/watch?v=Q8MbfowKsEw

Cu toate acestea, ce ma sfatuiti sa fac?

Ca sa contrabalansez putin tristetea din articolul anterior, vreau sa povestesc si cateva lucruri ce mi-au adus bucurie azi, la inceput de saptamana.

De dimineata, am fost apelata pe mess de Monica, despre care nici nu stiam ca o am in lista de friends. Mi-a cerut numarul de telefon pentru ca vroia sa imi spuna ceva, ce parea urgent. O stiu pe Monica din februarie, de pe blogosfera, am schimbat doar mailuri, dar nu am vorbit niciodata la telefon si nici nu ne-am vazut vreodata. Telefonul ei a avut darul de a-mi insenina ziua. M-a rugat sa ne intalnim pentru ca are un mic dar pentru mine. Dar nu numai pentru mine, ci si pentru Adriana, Niculina (mama gemenilor Nicolae si Elena) si pentru Siluan. A fost in pelerinaj in acest week-end si ne-a cumparat de la Manastirea Sambata cate o iconita cu Parintele Arsenie Boca.

Eu imi doresc tare mult sa merg intr-un pelerinaj pe urmele Parintelui Arsenie Boca si sper ca acest neasteptat dar de la Monica sa fie un prim pas. Maine ma voi intalni cu ea si de abia astept sa o cunosc!

Un alt lucru ce mi-a adus bucurie azi a fost acela ca, povestindu-i Adrianei ca la noi in depozit avem un client mare ce comercializeaza rechizite scolare, am “ticluit” impreuna cu ea o rugaminte catre el, cu speranta ca ne va ajuta pentru cativa dintre copilasii “nostri”. Si raspunsul a venit simplu si repede: “Da, bineinteles.” Acum ramane doar sa punem la punct detaliile (lista de copii, necesarul de rechizite, data cand le putem lua si distribui la copii).

O alta bucurie este aceea ca azi am stabilit ca in curand sa ma intalnesc si cu Claudia, al carei blog l-am descoperit de curand. Mi-e drag sa cunosc oameni speciali si sensibili, care au ceva frumos de spus, asa cum ni se descopera Claudia pe blogul ei. Intotdeauna ai ce invata de la ei.

Pentru ca azi am primit in dar un kilogram de afine, m-am hotarat sa fac o prajitura (pandispan) cu fructe. Cand am venit de la serviciu, m-am pus pe treaba si mi-am dus dorinta la indeplinire. Unde-i bucuria ? In faptul ca am reusit sa nu ard prajitura!

Imi pare tare rau ca trebuie sa incep saptamana cu o alta poveste trista, dar aceasta este viata… presarata si cu bucurii, dar si cu tristeti. Si daca sta in puterea noastra sa aducem bucurie si speranta unui om aflat in suferinta, de ce sa nu o facem?

In 13 august, Adriana transmitea primul strigat de ajutor al Alexandrei Apostol, o tanara de 27 ani, lovita de cancer de col uterin in anul 2008. Cand Alexandra credea ca a invins, perfida boala si-a aratat din nou coltii acum doua saptamani, fiind deja instalata la plamanii si la unul din rinichii tinerei.

“Cu totii ne nastem si murim cate putin in fiecare zi. Ne trezim dimineata pentru a face, a trai si a simti ceea ce ni se intampla pe parcursul unei zile, pentru a merge seara la culcare sa inchidem ochii si sa visam. Pana acum doi ani visam ca cineva imi va spune”mama”… acum ma duc la culcare visand ca ma voi trezi dimineata, ca ma voi mai naste pentru inca o zi! Tot ce ii cer visului este sa imi aduca insa, o zi fara durere si o zi cu inca un vis si inca o dimineata…

Am 27 de ani si inca nu am apucat sa fac tot ce mi-am dorit pe lumea aceasta. Ma simt o tanara batrana! M-am nascut in Onesti, orasul gimnastelor. N-am urmat traditia pentru ca nu aveam tinuta zvelta ca a Nadiei, drept pentru care m-am indreptat spre kinetoterapie, din dorinta de a-i ajuta pe altii.

Acum doi ani insa, in anul 2008, am fost diagnosticata cu cancer de col uterin. Asa am intrat in labirintul stiintei numita oncologie de unde am iesit invingatoare… pana acum.

Cu doua saptamani in urma am fost diagnosticata cu Pneumonie lob superior drept, Determinari secundare renale, Metastaze pulmonare, Atelecatzie lob superior drept, Anemie secundara, Determinari secundare costale, sau mai pe scurt metastaze renale si pulmonare. In Romania sansele oferite sunt mici, asa ca, singura solutie viabila am gasit-o la Andalou Medical Center, o clinica din Turcia specializata in oncologie.

Eu ma voi lupta sa traiesc si voi continua sa visez! Pentru a parcurge acest drum al luptei cu boala, voi avea nevoie de aproximativ 50.000 Euro- acestea fiind costuri aproximative estimate de Andalou Medical Center.

Stiu ca tratamentul este costisitor, dar este singura mea alternativa in acest moment, iar la sfarsitul acestui drum, cand pasii mei vor lasa inca urme pe nisip… VOI VETI FI CEI CARORA LE MULTUMESC!

Ma numesc Alexandra Apostol si VREAU SA TRAIESC!”

In dimineata aceasta ma gandeam sa scriu un articol despre cat de mult imi place sa fie vacanta… Atat pentru bucuria copiilor mei, cat si pentru… libertatea mea. Cred ca ma bucur mai mult decat se bucura copiii cand nu sunt eu acasa.

Mai adineauri cand am vorbit cu Diana la telefon si m-a intrebat ce fac, iar eu i-am spus ca tocmai ma intorceam de la o plimbare cu folos pe care am facut-o cu Adriana la familia Niculinei, fii-mea imi spune: “Mama, dar ce-ti mai place sa umbli!”

Zic: “Pai nu ma stii? Daca ai sti cat iubesc eu vacanta asta a voastra!”

Pai cum sa n-o iubesc cand stiu ca n-am grija mancarii? Nu ca as avea-o prea mult cand sunt ei acasa. Pizza sa traiasca! Si cerealele cu lapte!

Pai cum sa nu fiu fericita cand vad ca in cosul de rufe nu se aduna de pe o zi pe alta o tona de haine?

Pai cum sa nu-mi placa vacanta cand vad ca nu ma enerveaza vasele pe care le strang in chiuveta si pe care le spal cand am chef? Nu ma enerveaza nici macar faptul ca n-am pe cine desemna sa le spele si nici nu mi-e dor de eternele replici: “E randul tau!”, “Ba este randul tau!”, “Uite, mama, eu le-am spalat data trecuta si el nu vrea sa le spele acum!”

E o fericire sa vii acasa si sa nu gasesti imprastiat peste tot nisipul adus pe talpi si ambalajele de la dulciuri/chipsuri/alte porcarii uitate pe te miri unde.

Imi place sa umblu in oras cu si pentru alti copilasi “de-ai mei”, sau cu prietenii, sau sa merg la biserica si sa vin seara acasa, unde sa trag de mine pana la ore tarzii, citind sau umbland pe net. Ce nu prea imi place este ca cearcanele s-au cam cronicizat…

Mi-e foarte bine ca nu trebuie sa intreb zilnic: “Ce ati facut azi la scoala?” si sa aud invariabilele raspunsuri: “Bine” sau “Nimic”.

Si cu toate acestea, mi-e tare dor de ei si de abia ii astept sa se intoarca! Pana atunci voi strange muuuulte vase de spalat!

De vreo doua saptamani, eu si Anca,  ” varstnicele” biroului, ne-am impus punctul de vedere si am fixat radioul pe 96.9 FM, adica pe GOLD FM. Ne saturaseram de Radio ZU, favoritul lui Petrus. Prea repetau la nesfarsit melodiile astea moderne, pe care mintea mea obosita si stresata de femeie de 40 de ani, desi le rejecta pe de o parte, pe de alta parte le fredona cand ti-era lumea mai draga.

Ei bine, de vreo doua saptamani, in sfarsit ascultam si noi MUZICA, spre disperarea lui Petrus. Vorba Ancai : “Asta-i muzica ce-mi place, o ascult ca n-am ce face.”  Angela Similea, Corina Chiriac, Cornel Constantiniu, Dan Spataru, Gica Petrescu, ABBA, SHORTS, Toto Cutugno, Julio Iglesias si multe alte astfel de “vechituri”. Muzica cu care am crescut, muzica pe care o fredonam in oglinda, cu un spray in mana pe post de microfon si cu tocurile maica-mii in picioare, muzica pe care visam la “printul meu pe cal alb”, muzica pe care dansam “bluzuri” la bairamurile ce durau maxim pana la ora 23.

Astazi, pe langa “ Lalele, lalele “, “ Fata draga “, “ The winner takes it all”, “Time of my life – Dirty Dancing”, “Cel mai frumos tango din lume”, am ascultat o melodie foarte draga sufletului meu:

“Scrisoare de bun ramas” – Mircea Baniciu si Pasarea Colibri

http://www.youtube.com/watch?v=0DgyqyFeqAQ

“Iubito cata lume intre noi,
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut
Asculta-ma si lasa-ma sa strig,
Mi-e frica de-ntamplare si mi-e frig

Si nu mai vreau sa stiu pan` la sfarsit
Cine-a iubit frumos cine-a gresit,
Cine-a iubit cine-a gresit,
Cine-a facut spre noapte primul pas,
Cine-a plecat din joc cine-a ramas,
Cine si-a smuls peretii rand pe rand,
Cine s-a intors mereu cu ziua in gand.

Cine-a pierdut cine-a castigat,
De toate-nlantuit sau dezlegat,
Cine-a crezut mai mult in celalalt
Sub cerul prea strain si prea inalt,
Sub cerul prea strain si-nalt.”

P.S. Sper sa nu citeasca Diana mea acest post… Ma voi simti “penibila”… :)))